,,Zilele abandonului"/ "The Days of Abandonment" - Elena Ferrante (recenzie)
Elena Ferrante, un nume foarte cunoscut în literatura italiană contemporană, își uimește din nou cititorii cu un roman veridic, inspirtat din realitatea a mii de femei din această lume.
Ce mă impresionează mereu la scriitura lui Ferrante este brutalitatea sinceră cu care aceasta descrie viața oamenilor. Existența nu este o continuă euforie, viața este reprezentată adesea de duritate, obscenitate, ură.
Olga, protagonista romanului de față, a fost în tinerețe o scriitoare renumită. Apariția soțului și a copiilor în viața ei i-a șters și cea mai mică ambiție literară și a dus-o, încet, dar sigur, spre o existență domestică, lipsită de orice farmec și satisfacție pe plan profesional și emoțional.
Destinul Olgăi este oglindirea vieții a milioane de femei din întreaga lume, care aleg să-și sacrifice nevoile propriului sine și să se dedice în totalitate binelui celor dragi, care din păcate nu reprezintă aproape niciodată propriul lor bine.
Universul protagonistei se năruie în momentul în care soțul ei, Mario, o părăsește fără nicio explicație.
Pornind de la această premisă, Ferrante reușește să redea, prin intermediul acțiunilor și gândurilor protagonistei sale, un adevăr al celor abandonați, pe care puțini au curajul de a-l recunoaște ca fiind just.
Îți clădești o existență având ca temelie liniștea survenită din rutină. Nu-ți dorești fericirea pe care necunoscutul o aduce cu sine, ci siguranța activităților pe care le cunoști atât de bine încât le poți desfășura cu ochii închiși.
Suntem prea lași ca să recunoaștem că necunoscutul este cea mai mare frică a noastră. Rutina este atât de înșelătoare, dar fără ea am trăi într-o permanentă spaimă.
Totul până într-o bună zi, când universul tău modelat cu grijă ți se năruie la picioare. Rămâi în derivă. Viața ta nu mai are niciun sens, și cel mai adesea nu mai ai puterea de a o lua de la capăt. Omul nu poate trăi la întâmplare. Omul are nevoie de certitudini, pe care și le fixează cu o obsesie covârșitoare. Când tot ce ai clădit se năruie, simți că nu mai ai niciun sens. Nu mai ai pentru ce trăi.
Atunci când soțul ei o părăsește pentru o femeie mai tânără, Olga își pierde toate reperele. Viața liniștită alaturi de Mario nu o bucura, însă știa de la ce să se aștepte. Părăsită, rușinată, protagonista se vede pusă în situația de a le explica copiilor de ce tatăl lor i-a abandonat, o situație care, oricât ar încerca, nu o poate transpune în termeni agreabili. Fără să vrea, femeia ajunge să inoculeze în mintea celor mici o ură fără de seamăn pentru tatăl lor.
Abandonul este o trăire peste care foarte puțini reușesc să treacă cu adevărat. Abandonul devine o etichetă pe care unii oameni o poartă întreaga viață. Abandonul devine dintr-o faptă o stare de spirit, iar cel părăsit se va simți mereu golaș. Fără esență. Vulnerabil. Nu va mai avea curajul să permită unor persoane noi să se aproprie de el, din cauza fricii de a mai trăi o dată gustul plecării.
Ce simte un om abandonat? În niciun caz faptul că nu este vina lui, ci faptul că ceva în ființa lui este eronat și greșit. Ceva ce îi determină pe oameni să plece. Abandonul produce traume la nivel emoțional ce vor persista pentru mult timp. Apare, în fața acestui act, sentimentul neputinței, ura față de propriul sine.
Olga se simte respinsă, urâtă, fără sens. Să accepte compania altui bărbat îi se pare de neconceput, deoarece, cel mai probabil, și acesta ar părăsi-o când ar găsi o altă alternativă.
În fața celor din jur afișezi o anumită atitudine, care ajunge să te definească. Ești amabil sau ești bădăran. Ești sociabil sau ești retras.
Brusc, pierzi tot ce credeai tu cândva că înseamnă ,,eu" și te vezi pus în situația de a te redefini. Să te redefinești? Dar oare vei mai fi acceptat de cei din jur în noua ta formulă? Sau va trebui să te readaptezi vechilor tipare? Dar după o experiență traumatizantă, mai este oare posibil să te întorci la vechile obiceiuri?
Uneori nu ai impresia că moartea este înspăimântătoare, uneori ai impresia că adevărul chin e să trăiești. Trăim într-un cerc vicios al bunelor maniere, al regulilor, pe care îl perpetuăm la infinit, și din care nu vom ieși niciodată.
Olga este neînțeleasă de cei din jur. Schimbându-se atât de brusc, ea pare un alt om.
Este foarte greu, aflat în suferință, să faci distincția dintre realitate și plăsmuire. Întreg universul pare că-și unește forțele împotriva ta. Toți râd de nenorocul tău. Nimeni nu vrea să-ți sară în ajutor.
Oricât încearcă prietenii ei să o ajute, Olga nu acceptă sprijinul acestora. Decât să mai sufere o nouă dezamăgire, mai bine trăiește în durerea atât de bine cunoscută deja.
Mi-a plăcut foarte mult acest roman. După lectura lui, am rămas surprinsă de ce am realizat: cât de fragili suntem de fapt. Uneori imposibil de conceput, însă adevărat: ne aflăm la marginea unei prăpastii. Numiți-o cum vreți, nebunie. Activitățile zilnice, familia, aparenta iubire reprezintă frânghia ce ne ține ancorați la marginea normalului. Dar cât de ușor se poate rupe o frânghie... și cât de nesfârșit și întunecat e abisul.
ENG: Elena Ferrante, a well-known name in contemporary Italian literature, once again amazes her readers with a true novel, inspired by the reality of thousands of women in this world. What always impresses me about Ferrante's writing is the sincere brutality with which it describes people's lives. Existence is not a continuous euphoria, life is often represented by harshness, obscenity, hatred. Olga, the protagonist of this novel, was a famous writer in her youth. The appearance of her husband and children in her life erased even the slightest literary ambition and led her, slowly but surely, to a domestic existence, devoid of any charm and satisfaction professionally and emotionally. Olga's destiny is the reflection of the lives of millions of women around the world, who choose to sacrifice the needs of their own selves and dedicate themselves entirely to the good of their loved ones, which unfortunately almost never represents their own good. The protagonist's universe crumbles when her husband, Mario, leaves her without any explanation.
Ce mă impresionează mereu la scriitura lui Ferrante este brutalitatea sinceră cu care aceasta descrie viața oamenilor. Existența nu este o continuă euforie, viața este reprezentată adesea de duritate, obscenitate, ură.
Olga, protagonista romanului de față, a fost în tinerețe o scriitoare renumită. Apariția soțului și a copiilor în viața ei i-a șters și cea mai mică ambiție literară și a dus-o, încet, dar sigur, spre o existență domestică, lipsită de orice farmec și satisfacție pe plan profesional și emoțional.
Destinul Olgăi este oglindirea vieții a milioane de femei din întreaga lume, care aleg să-și sacrifice nevoile propriului sine și să se dedice în totalitate binelui celor dragi, care din păcate nu reprezintă aproape niciodată propriul lor bine.
Universul protagonistei se năruie în momentul în care soțul ei, Mario, o părăsește fără nicio explicație.
Pornind de la această premisă, Ferrante reușește să redea, prin intermediul acțiunilor și gândurilor protagonistei sale, un adevăr al celor abandonați, pe care puțini au curajul de a-l recunoaște ca fiind just.
Îți clădești o existență având ca temelie liniștea survenită din rutină. Nu-ți dorești fericirea pe care necunoscutul o aduce cu sine, ci siguranța activităților pe care le cunoști atât de bine încât le poți desfășura cu ochii închiși.
Suntem prea lași ca să recunoaștem că necunoscutul este cea mai mare frică a noastră. Rutina este atât de înșelătoare, dar fără ea am trăi într-o permanentă spaimă.
Totul până într-o bună zi, când universul tău modelat cu grijă ți se năruie la picioare. Rămâi în derivă. Viața ta nu mai are niciun sens, și cel mai adesea nu mai ai puterea de a o lua de la capăt. Omul nu poate trăi la întâmplare. Omul are nevoie de certitudini, pe care și le fixează cu o obsesie covârșitoare. Când tot ce ai clădit se năruie, simți că nu mai ai niciun sens. Nu mai ai pentru ce trăi.
Atunci când soțul ei o părăsește pentru o femeie mai tânără, Olga își pierde toate reperele. Viața liniștită alaturi de Mario nu o bucura, însă știa de la ce să se aștepte. Părăsită, rușinată, protagonista se vede pusă în situația de a le explica copiilor de ce tatăl lor i-a abandonat, o situație care, oricât ar încerca, nu o poate transpune în termeni agreabili. Fără să vrea, femeia ajunge să inoculeze în mintea celor mici o ură fără de seamăn pentru tatăl lor.
Abandonul este o trăire peste care foarte puțini reușesc să treacă cu adevărat. Abandonul devine o etichetă pe care unii oameni o poartă întreaga viață. Abandonul devine dintr-o faptă o stare de spirit, iar cel părăsit se va simți mereu golaș. Fără esență. Vulnerabil. Nu va mai avea curajul să permită unor persoane noi să se aproprie de el, din cauza fricii de a mai trăi o dată gustul plecării.
Ce simte un om abandonat? În niciun caz faptul că nu este vina lui, ci faptul că ceva în ființa lui este eronat și greșit. Ceva ce îi determină pe oameni să plece. Abandonul produce traume la nivel emoțional ce vor persista pentru mult timp. Apare, în fața acestui act, sentimentul neputinței, ura față de propriul sine.
Olga se simte respinsă, urâtă, fără sens. Să accepte compania altui bărbat îi se pare de neconceput, deoarece, cel mai probabil, și acesta ar părăsi-o când ar găsi o altă alternativă.
În fața celor din jur afișezi o anumită atitudine, care ajunge să te definească. Ești amabil sau ești bădăran. Ești sociabil sau ești retras.
Brusc, pierzi tot ce credeai tu cândva că înseamnă ,,eu" și te vezi pus în situația de a te redefini. Să te redefinești? Dar oare vei mai fi acceptat de cei din jur în noua ta formulă? Sau va trebui să te readaptezi vechilor tipare? Dar după o experiență traumatizantă, mai este oare posibil să te întorci la vechile obiceiuri?
Uneori nu ai impresia că moartea este înspăimântătoare, uneori ai impresia că adevărul chin e să trăiești. Trăim într-un cerc vicios al bunelor maniere, al regulilor, pe care îl perpetuăm la infinit, și din care nu vom ieși niciodată.
Olga este neînțeleasă de cei din jur. Schimbându-se atât de brusc, ea pare un alt om.
Este foarte greu, aflat în suferință, să faci distincția dintre realitate și plăsmuire. Întreg universul pare că-și unește forțele împotriva ta. Toți râd de nenorocul tău. Nimeni nu vrea să-ți sară în ajutor.
Oricât încearcă prietenii ei să o ajute, Olga nu acceptă sprijinul acestora. Decât să mai sufere o nouă dezamăgire, mai bine trăiește în durerea atât de bine cunoscută deja.
Mi-a plăcut foarte mult acest roman. După lectura lui, am rămas surprinsă de ce am realizat: cât de fragili suntem de fapt. Uneori imposibil de conceput, însă adevărat: ne aflăm la marginea unei prăpastii. Numiți-o cum vreți, nebunie. Activitățile zilnice, familia, aparenta iubire reprezintă frânghia ce ne ține ancorați la marginea normalului. Dar cât de ușor se poate rupe o frânghie... și cât de nesfârșit și întunecat e abisul.
ENG: Elena Ferrante, a well-known name in contemporary Italian literature, once again amazes her readers with a true novel, inspired by the reality of thousands of women in this world. What always impresses me about Ferrante's writing is the sincere brutality with which it describes people's lives. Existence is not a continuous euphoria, life is often represented by harshness, obscenity, hatred. Olga, the protagonist of this novel, was a famous writer in her youth. The appearance of her husband and children in her life erased even the slightest literary ambition and led her, slowly but surely, to a domestic existence, devoid of any charm and satisfaction professionally and emotionally. Olga's destiny is the reflection of the lives of millions of women around the world, who choose to sacrifice the needs of their own selves and dedicate themselves entirely to the good of their loved ones, which unfortunately almost never represents their own good. The protagonist's universe crumbles when her husband, Mario, leaves her without any explanation.
Comentarii
Trimiteți un comentariu