,,Partitura suferinței" de Lisa Genova (recenzie Ioana Mihuț)

Oamenii pasionați, care practică o activitate cu sârguință, iubire și determinare sunt de obicei oameni care au de transmis ceva. Oameni care știu că pasiunea le mistuie atât de tare sufletul încât simt nevoia să mai transmită din ardoarea lor și celor din jur, pentru a putea păstra un aparent echilibru între iubire și obsesie. Fie că alegi un pix și o foaie, un instrument muzical, o pensulă sau orice altceva pentru a arăta tuturor talentul tău, ai un unic scop, acela de a arăta prin ceea ce faci că iubești lumea în care trăiești, că te consideri mai presus de moarte și că vrei, ca după dispariția ta, în lumea fără tine să rămână totuși amintirea ta. Amintirea numelui tău în timp ce un copil îți citește cartea sau un altul exersează zi de zi cântecul tău la chitară.
Suferința este o parte de neînlăturat a existenței umane, iar cea mai mare durere care poate exista este aceea de a nu mai putea iubi.
Richard este unul dintre cei mai cunoscuți pianiști din lume. Ovaționat de un număr colosal de spectatori, acesta se simte tânăr, fericit și împăcat cu noua lui existență de după divorțul de o soție pe care nu o mai iubea de multă vreme.
Pianul a fost, este și va fi viața lui. Iubirea pentru acest instrument muzical l-a îndepărtat de familie. Pianul nu-i mai dă răgaz pentru alte iubiri.

Atunci când ai o pasiune aceasta ajunge încet, dar irevocabil, să-ți definească întreaga existență. Nu mai poți face nimic altceva pentru că îți ocupi tot timpul exersând, pentru a te perfecționa. Nu prea mai duci dorul unei vieți sociale. Și ajungj să simți, în cele din urmă, că poate nu e nimic greșit cu tine, că ai și tu un loc în această lume, că ai, după o lungă așteptare, un țel, un motiv pentru a vrea să te ridici zi de zi.
Universul lui Richard este năruit atunci când semnele bolii incurabile SLA își fac simțită prezența. Această boală atrofiează mușchii întregului corp și nu are tratament. Mâinile lui Richard sunt paralizate, iar acesta nu mai poate cânta la pian. Simte că nu mai are pentru ce trăi.
Karina este fosta soție a lui Richard, și ea la rândul ei o pianistă foarte încântătoare, după unii chiar mai talentată decât cel ce i-a fost soț. Emigrând din Polonia, Karina îl cunoaște pe Richard la Conservator. După o iubire pasională, puternică și aparent trainică, cei doi se căsătoresc și au o fetiță, Grace.
În ciuda talentului evident, Karina este surprinsă 20 de ani mai târziu de la venirea ei în America ca fiind o profesoară tristă din suburbii, tristă și nemulțumită de propria viață.
De ce a renunțat aceasta la visul ei de a deveni o cunoscută cântăreață de jazz? Din mai multe motive pe care o să le enumăr mai jos și care pot reprezenta, cred eu, o oglindă a unui eșec feminin universal, a unei mentalități învechite, de care societatea nu vrea (sau nu poate) să se descotorosească.
Ești fată într-o țară subdezvoltată, în care genul feminin nu are niciun drept, ci doar responsabilități. Karina nu a putut suporta ideea de a se asemăna, fie cât de puțin, cu mama sa. Tânăra vede peste o existență marcată doar de nevoile bărbatului și de dorințele copiilor. Mânată de ambiție, curaj și talent, Karina pleacă în America și îl cunoaște pe Richard. Îndrăgostită nebunește de acesta, fata începe să-și ignore încet-încet propriile țeluri și să-și dedice întreaga persoană nevoilor iubitului. Uită cine ar trebui să fie pentru a nu-l face gelos pe soț cu talentul ei, care era net superior.
Iubirea poate face orice dintr-un om acaparat de puterile sale. Karina ar fi făcut orice pentru bărbatul ales, iar acesta ce a făcut? A înșelat-o. Dar în relația lor eșuată și ea poartă o vină foarte mare, pe care o va recunoaște abia după trecerea a foarte mulți ani. 

După nașterea fetiței sale, protagonista își neglijează total nevoile, pentru a-și dedica întreaga atenție copilului. Și, ascunsă după rolul de mamă, Karina a găsit un motiv foarte bun pentru a acoperi frica ei de a visa din nou: responsabilitățile maternale și durerea de a nu fi apreciată ca femeie de soțul ei, care căuta mereu compania altor doamne.
Avem un vis. La început, pare imposibil de realizat dar, spre marea noastră surprindere, cu trecerea timpului, ne apropiem cu pași mici, dar siguri, spre țelul nostru. Și, aproape mereu, în fața unor destine mărețe se pune în cale un obstacol, parcă pentru a testa determinarea celui în cauză. În ceea ce o privește pe Karina, obstacolul a fost chiar propriul soț, care îi disprețuia preferințele muzicale. Temându-se să-și asume propriile alegeri, Karina merge pe calea cea scurtă, făcând pe victima vieții, a propriului soț și se pierde, pe sine și propriul talent, în negura rutinei și a obișnuitului cu care, în ciuda aparențelor, nu s-a putut acomoda niciodată. Chiar dacă renunțăm la un vis nu vom scăpa niciodată de umbra acestuia, care ne va bântui și ne va aminti mereu de propriul eșec, care, în cele din urmă, se va reflecta pe toate planurile existenței. 

Boala lui Richard avansează într-un ritm îngrijorător. Din bărbatul sigur care era cândva, acesta ajunge incapabil să aibă grijă de propria persoană. Protagonistul devine dependent de cei din jur și de propria soție. De ce a acceptat Karina să-l îngrijească, deși îl disprețuia? Nu știe, și nu-și va da seama niciodată. Oamenii fac adesea alegeri iraționale, bazate doar pe un simțământ puternic, necunoscut și inexplicabil. Poate uneori nu iubirea este cel mai important lucru din lume, ci liniștea sufletească. Cei doi protagoniști ajung să înțeleagă faptul că nu de învierea unei iubiri de mult pierdute au ei nevoie în scurtul timp rămas lui Richard rămas pe pământ, ci de împăcare. Pentru el, pentru a putea trece liniștit dincolo, și pentru ea, pentru a-și putea continua existența și a da vieții ei un nou sens. Richard și Karina nu și-au spus măcar o dată pe parcursul romanului ,,te iubesc". Pentru că nu se mai iubeau și nu aveau nevoie de iubire, ci de o iertare reciprocă, care să nu le mai învenineze sufletele.

Richard pare că s-a resemnat în fața destinului implacabil, dar totuși, ajuns cât mai aproape de momentul morții sale, acesta regretă inevitabil trecerea în neființă. Pentru că ar mai fi avut atâtea de făcut... Mereu zicem că avem timp până într-o zi, când nu mai avem. Mereu avem timp să ne cerem scuze, să iubim mai mult, să fim mai buni... și când nu mai avem, rămânem cu regretele.
Mi-a plăcut foarte mult romanul Lisei Genova și nu pot să neg valoarea literară a acestuia. Însă eu, citind titlul, a cărui traducere în română este superbă și foarte grăitoare pentru acțiunea romanului, m-am așteptat la o altă abordare a faptelor, bazată mai mult pe efectul pe care neputința de a cânta la pian îl are asupra psihicului protagonistei, decât pe efectul bolii asupra fizicului.
Aș fi vrut să văd zbuciumul omului care iubește sincer și din toată inima, dar care, din cauza împrejurărilor nefaste, nu-și poate manifesta afecțiunea.

Trecând peste așteptările mele, care au fost poate nefondate și prea pripit formate, m-am bucurat de lectura acestui roman și îl recomand cu drag tuturor cititorilor care vor să cunoască în detaliu influența unei boli asupra fizicului și psihicului uman, dar și celor care sunt pregătiți să primească o adevărată lecție de viață despre iertare, o trăire de care avem atât de multă nevoie, dar pe care o experimentăm atât de puțin din cauza mândriei inutile, atât a noastră, cât și a celor din jur.

ENG: Richard is one of the most famous pianists in the world. Applauded by a colossal number of spectators, he feels young, happy and reconciled with his new existence after the divorce of a wife he had not loved for a long time. The piano was, is and will be his life. His love for this musical instrument took him away from his family. The piano no longer gives him time for other loves. When you have a passion, it slowly but irrevocably comes to define your entire existence. You can't do anything else because you spend all your time practicing, to improve yourself. You don't really miss a social life anymore. And you end up feeling, in the end, that maybe there is nothing wrong with you, that you also have a place in this world, that you have, after a long wait, a goal, a reason to want to get up one day. day. Richard's universe is shattered when the signs of incurable ALS disease make their presence felt. This disease atrophies the muscles of the whole body and has no treatment. Richard's hands are paralyzed, and he can no longer play the piano. He feels he has nothing to live for.