"O viață măruntă" de Hanya Yanagihara
Suferința reprezintă o temă foarte greu de abordat, un subiect controversat și o trăire ce se dovedește adesea distructivă pentru cine o trăiește.
Fericiți în intimitatea căminului lor, mulți oameni refuză să creadă că suferința ar putea fi mai mult decât o stare trecătoare. Ignoranța aceasta deliberată pune un zid între cei care au nevoie de ajutor și cei din jur, incapabili să ofere sprijin din cauza nepăsării.
Îmi este foarte greu să scriu despre acest roman, deoarece este una dintre cele mai copleșitoare cărți pe care le-am citit vreodată. După încheierea lecturii, care m-a istovit asemenea parcurgerii unui drum lung, anevoios, am rămas cu o senzație amară, în încercarea de a asimila acest adevăr dur, dar cât se poate de real, care răzbate din fiecare pagină a romanului: viața poate chinui la nesfârșit un om, îl poate istovi, în ciuda dorinței sale de a fi mai bun și de a demonstra faptul că nu merită, pur și simplu nu merită toate greutățile pe care este nevoit să le depășească.
Oricât am încerca să oferim faptelor noastre dimensiunea unui destin, acest lucru este cu desăvârșire imposibil. Viața noastră este, precum accentuează titlul cărții, măruntă și insignifiantă în fața teribilei vastități a universului. Ne lăsăm copleșiți de atât de puține emoții din spectrul celor existente. Vizităm atât de puține locuri. Cunoaștem atât de puține persoane. Suntem atât de limitați în timp și spațiu pe acest pământ, încât până și gândul efemerității noastre este mult prea deranjant și refuzăm cu înverșunare să ne gândim la cât de puține stim de fapt.
Traumele din copilărie ghidează, din nefericire, în aproape toate cazurile, existența unui adult. În ciuda nevinovăției, în ciuda neputinței copilului care a fost cândva de a se sustrage din fața cruzimii la care a fost supus, adultul simte vinovăție când se gândește la trecut. Și, cel mai rău aspect posibil în această situație, adultul se învinovățește și-și reproșează că nu s-a străduit mai mult, că nu a fost mai docil și mai răbdător în fața durerii, scenarii absurde prin însăși imposibilitatea lor de a fi practicabile în cazul de față.
Jude trăiește urmărit în permanență de amintirea traumelor din copilărie și adolescență. Depășind acești ani critici ai existenței sale, protagonistul urmează colegiul alături de trei inși, care vor deveni, cu trecerea timpului, cei mai apropiați prieteni ai săi, cu care se va muta, la încheierea studiilor, la New York, pentru un nou început: Malcolm, un arhitect veșnic nemulțumit de locul său de muncă, J.B., un artist extravagant, care odată cu trecerea timpului va cunoaște o faimă la care nici nu spera să viseze și Willem, un actor minunat dar și cel mai apropiat confident al lui Jude.
Deși ține la ei și știe că aceștia nu-i vor trăda încrederea niciodată, Jude nu poate să le destăinuie prietenilor săi tot ce a pătimit în primii ani ai vieții, toate suferințele, toate umilințele la care a fost supus. Iar refuzul său categoric de a vorbi despre copilăria sa crează în jurul protagonistului o aură de mister, ce nu va mai fi străpunsă decât peste foarte mulți ani, de cea mai neașteptată persoană. Schiopătatul său ușor, problemele evidente de sănătate pe care le are sunt o sursă nelimitată de fustrare pentru Jude. În timp ce alții doresc să evadeze din cotidianul vieții, să devină exuberanți, Jude nu-și dorește nimic altceva decât o existență marcată de normalitate.
Grație strădaniilor sale din timpul facultății, Jude ajunge un avocat renumit, iar succesul în carieră pare că, într-o oarecare măsură, compensează lipsurile din trecut. Însă acest lucru e doar o iluzie, iar Jude realizează foarte repede acest fapt.
Banii, puterea și influența pe care o exercită față de cei din jurul său nu vor putea șterge niciodată nesiguranța pe care Jude o resimte foarte des.
În ciuda trecerii anilor, cei patru bărbați rămân prieteni, ajutându-se la nevoie și sărbătorind împreună succesul pe care toți îl cunosc, în cele din urmă, în domeniile în care profesează.
Prietenia lor va depăși orice ceartă sau neplăcere. Trăinicia relației dintre Jude, Malcolm, Wilhelm și J.B. este dată de faptul că aceștia realizează că o prietenie de durată implică mult efort, sacrificiu și toleranță din partea tuturor părților implicate.
Chiar dacă este respectat de numeroși oameni, are o stare materială stabilă și, de parcă soarta s-ar îndura în fața durerii sale, cunoaște semnificația cuvântului "acasă", Jude este mereu trist și anxios. Cicatricele de pe întreg corpul îi reamintesc mereu cât de dureroasă poate fi viața și cât de răi pot fi cei din jur.
Automutilarea reprezintă unica soluție pentru a domoli durerea din sufletul protagonistului. Chiar dacă primește necontenit dovezi ale bunătății sale, chiar dacă nu a rănit niciodată pe nimeni în mod voit, Jude nu se poate vedea ca o persoană iubită de cei din jur. Grija prietenilor, a părinților adoptivi, dar mai ales cea a lui Wilhelm îi se par o dovadă în plus a neputinței sale. Acest ajutor, izvorât din iubire, lui Jude îi se pare o obligație, care îi secătuiește pe cei dragi.
Am simțit o mulțime de sentimente contradictorii în timpul lecturii acestei cărți. Am vărsat lacrimi de fustrare, și mult prea puține lacrimi de bucurie citind despre viața lui Jude.
Deși în jurul acestui roman există adevărate polemici, eu consider că "O viață măruntă" reprezintă o lectură necesară. Într-adevăr, subiectul abordat este foarte greu de "digerat", însă reprezintă o realitate foarte frecventă a zilelor noastre. Tolerând durerea, ajutăm la perpetuarea acesteia. Cea mai bună atitudine în fața suferinței o va reprezenta mereu compasiunea.
Fericiți în intimitatea căminului lor, mulți oameni refuză să creadă că suferința ar putea fi mai mult decât o stare trecătoare. Ignoranța aceasta deliberată pune un zid între cei care au nevoie de ajutor și cei din jur, incapabili să ofere sprijin din cauza nepăsării.
Îmi este foarte greu să scriu despre acest roman, deoarece este una dintre cele mai copleșitoare cărți pe care le-am citit vreodată. După încheierea lecturii, care m-a istovit asemenea parcurgerii unui drum lung, anevoios, am rămas cu o senzație amară, în încercarea de a asimila acest adevăr dur, dar cât se poate de real, care răzbate din fiecare pagină a romanului: viața poate chinui la nesfârșit un om, îl poate istovi, în ciuda dorinței sale de a fi mai bun și de a demonstra faptul că nu merită, pur și simplu nu merită toate greutățile pe care este nevoit să le depășească.
Oricât am încerca să oferim faptelor noastre dimensiunea unui destin, acest lucru este cu desăvârșire imposibil. Viața noastră este, precum accentuează titlul cărții, măruntă și insignifiantă în fața teribilei vastități a universului. Ne lăsăm copleșiți de atât de puține emoții din spectrul celor existente. Vizităm atât de puține locuri. Cunoaștem atât de puține persoane. Suntem atât de limitați în timp și spațiu pe acest pământ, încât până și gândul efemerității noastre este mult prea deranjant și refuzăm cu înverșunare să ne gândim la cât de puține stim de fapt.
Traumele din copilărie ghidează, din nefericire, în aproape toate cazurile, existența unui adult. În ciuda nevinovăției, în ciuda neputinței copilului care a fost cândva de a se sustrage din fața cruzimii la care a fost supus, adultul simte vinovăție când se gândește la trecut. Și, cel mai rău aspect posibil în această situație, adultul se învinovățește și-și reproșează că nu s-a străduit mai mult, că nu a fost mai docil și mai răbdător în fața durerii, scenarii absurde prin însăși imposibilitatea lor de a fi practicabile în cazul de față.
Jude trăiește urmărit în permanență de amintirea traumelor din copilărie și adolescență. Depășind acești ani critici ai existenței sale, protagonistul urmează colegiul alături de trei inși, care vor deveni, cu trecerea timpului, cei mai apropiați prieteni ai săi, cu care se va muta, la încheierea studiilor, la New York, pentru un nou început: Malcolm, un arhitect veșnic nemulțumit de locul său de muncă, J.B., un artist extravagant, care odată cu trecerea timpului va cunoaște o faimă la care nici nu spera să viseze și Willem, un actor minunat dar și cel mai apropiat confident al lui Jude.
Deși ține la ei și știe că aceștia nu-i vor trăda încrederea niciodată, Jude nu poate să le destăinuie prietenilor săi tot ce a pătimit în primii ani ai vieții, toate suferințele, toate umilințele la care a fost supus. Iar refuzul său categoric de a vorbi despre copilăria sa crează în jurul protagonistului o aură de mister, ce nu va mai fi străpunsă decât peste foarte mulți ani, de cea mai neașteptată persoană. Schiopătatul său ușor, problemele evidente de sănătate pe care le are sunt o sursă nelimitată de fustrare pentru Jude. În timp ce alții doresc să evadeze din cotidianul vieții, să devină exuberanți, Jude nu-și dorește nimic altceva decât o existență marcată de normalitate.
Grație strădaniilor sale din timpul facultății, Jude ajunge un avocat renumit, iar succesul în carieră pare că, într-o oarecare măsură, compensează lipsurile din trecut. Însă acest lucru e doar o iluzie, iar Jude realizează foarte repede acest fapt.
Banii, puterea și influența pe care o exercită față de cei din jurul său nu vor putea șterge niciodată nesiguranța pe care Jude o resimte foarte des.
În ciuda trecerii anilor, cei patru bărbați rămân prieteni, ajutându-se la nevoie și sărbătorind împreună succesul pe care toți îl cunosc, în cele din urmă, în domeniile în care profesează.
Prietenia lor va depăși orice ceartă sau neplăcere. Trăinicia relației dintre Jude, Malcolm, Wilhelm și J.B. este dată de faptul că aceștia realizează că o prietenie de durată implică mult efort, sacrificiu și toleranță din partea tuturor părților implicate.
Chiar dacă este respectat de numeroși oameni, are o stare materială stabilă și, de parcă soarta s-ar îndura în fața durerii sale, cunoaște semnificația cuvântului "acasă", Jude este mereu trist și anxios. Cicatricele de pe întreg corpul îi reamintesc mereu cât de dureroasă poate fi viața și cât de răi pot fi cei din jur.
Automutilarea reprezintă unica soluție pentru a domoli durerea din sufletul protagonistului. Chiar dacă primește necontenit dovezi ale bunătății sale, chiar dacă nu a rănit niciodată pe nimeni în mod voit, Jude nu se poate vedea ca o persoană iubită de cei din jur. Grija prietenilor, a părinților adoptivi, dar mai ales cea a lui Wilhelm îi se par o dovadă în plus a neputinței sale. Acest ajutor, izvorât din iubire, lui Jude îi se pare o obligație, care îi secătuiește pe cei dragi.
Am simțit o mulțime de sentimente contradictorii în timpul lecturii acestei cărți. Am vărsat lacrimi de fustrare, și mult prea puține lacrimi de bucurie citind despre viața lui Jude.
Deși în jurul acestui roman există adevărate polemici, eu consider că "O viață măruntă" reprezintă o lectură necesară. Într-adevăr, subiectul abordat este foarte greu de "digerat", însă reprezintă o realitate foarte frecventă a zilelor noastre. Tolerând durerea, ajutăm la perpetuarea acesteia. Cea mai bună atitudine în fața suferinței o va reprezenta mereu compasiunea.
Comentarii
Trimiteți un comentariu