"Castelul de sticlă" de Jeannette Walls (recenzie)

"Castelul de sticlă" este o biografie atât de frumoasă și sinceră, cum rar mi-a fost dat să citesc. Din paginile acestui roman răzbate iertarea sinceră pe care Jennette Walls, aflată în ipostaza omului adult, o oferă, în numele copilului ce a fost odată, părinților ei.
Rex și Rose Marie Walls sunt doi părinți atipici care, ignorând liniștea și siguranța oferită de un cămin, decid să-și crească cei patru copii într-un mod neconvențional, mutându-se dintr-un loc într-altul.
Abia ajunsă la maturitate, Jeannette își va da seama de faptul că nu dorința părinților ei de a le arăta copiilor lumea a fost cea care a stat la baza mutărilor frecvente, ci imposibilitatea părinților ei de a fi responsabili.
Poate exista în rău o fărâmă de bine? Da,se poate. Și cel mai adesea există. În ciuda faptului că părinții ei nu au fost capabili să-i ofere o copilărie liniștită, Jeannette îi iubește. De ce ai iubi răul? Voi încerca să redau acest aspect în toate cele care urmează.
Cele mai emoționante pasaje ale romanului sunt cele în care autoarea descrie relația cu tatăl ei. Cred că pentru a înțelege și aprecia la adevărata ei valoare relația celor doi, trebuie să trăiești și tu o experiență similară.
Un copil nu are nevoie de un părinte perfect. Un copil are nevoie de un părinte prezent în viața lui, care să-i ofere timp de calitate petrecut împreună, care să-l susțină chiar și în cele mai nebunești ambiții, care să-l iubească necondiționat. Simțindu-se apreciat, copilul va trece cu vederea toate defectele părintelui său.
De ce l-ar fi iubit Jeannette pe tatăl ei? Rex avea probleme cu alcoolul, era cel mai adesea agresiv verbal și fizic și nu le putea oferi copiilor săi stabilitatea de care aceștia, fără să-și dea seama, aveau atâta nevoie. Și, în ciuda tuturor defectelor, autoarea își iubește tatăl mai presus de orice, pentru că acesta a format-o ca om și scriitor și i-a oferit cele mai frumoase amintiri, rememorate în carte pe un ton melancolic, din care răzbate un dor acut pentru copilărie.
Cum îl afectează pe un copil nestatornicia și imaturitatea părinților săi?

Abordând această temă cu foarte multă delicatețe, Jeannette Walls dă dovadă de foarte mult curaj. Este greu să recunoști în fața celor din jur, dar mai ales în fața propriului sine faptul că părinții tăi nu s-au încadrat niciodată în tiparele impuse de societate și nu ți-au oferit ceea ce tu, fără să ai intenția, așteptai din partea lor. Chiar dacă aceștia îți oferă iubirea lor fără ezitare, faptul că sunt diferiți și marginalizați face aproape imposibilă integrarea copiilor în diverse grupuri. Faptul că Rex și Rose Marie au fost foarte diferiți față de restul părinților copiilor din jur a făcut foarte dificilă închegarea unei prietenii între aceștia și cei patru frați Walls.
Un copil ce trăiește lângă un părinte iresponsabil va deveni ori un adult nociv, la fel ca părintele său, ori un om responsabil, pe care oricine se poate baza.
Puterea contraexemplului a fost vitală pentru Jeannette, aceasta devenind o femeie independentă și de succes.
Maureen, mezina familiei, afectată de absența din ce în ce mai frecventă a fraților mai mari și de influența pe care tatăl ei o avea asupra sa ajunge, în cele din urmă, ca acesta. Comportamentul părintelui reprezintă cel mai adesea un factor esențial în formarea copilului său ca adult. 

Relațiile între frați reprezintă un aspect mult prea neglijat al societății bazate pe materialism în care trăim.
Iubirea dintre frați este un lucru minunat. Un frate este un prieten statornic, mereu acolo pentru a te susține, atât la bine cât și la greu.
Jeannette, Lori și Brian devin, pe măsură ce timpul trece și ei se maturizează, conștienți de faptul că părinții lor nu le vor putea oferi niciodată, în ciuda iubirii lor sincere, sprijinul de care are nevoie orice tânăr aflat la început de drum. Plecarea lor în New York este inevitabilă, cei trei frați bazându-se pe propriile puteri și pe sprijinul reciproc pentru a duce, în cele din urmă, o viață marcată de liniște și stabilitate.
Iubirea ne face capabili să iertăm chiar și cele mai crunte greșeli, să vedem în cel mai întunecat abis o geană de lumină, inexistentă pentru ceilalți.
Jeannette, chiar și după ce pleacă de acasă, nu reușește să fie subiectivă și să nutrească resentimente pentru tatăl ei. Pentru că-l iubește. Castelul lor de sticlă, proiectul vieții lor, reprezintă toate acele visuri pe care un om le are și, în ciuda speranței și a ambiției sale, nu le va îndeplini niciodată.
"Castelul de sticlă" este o biografie care trebuie citită de către persoane încărcate cu multă compasiune și înțelegere pentru oamenii care, neînțelegând modul de viață pe care societatea-l impune, se refugiază în diverse vicii.
Nu pot să exprim iubirea sinceră pe care Jeannette i-a purtat-o tatălui ei. M-a emoționat profund această legătură atât de trainică dintre cei doi, iar finalul romanului mi-a adus speranță și bucurie în suflet.
Pierderea cuiva drag e dureroasă. Cei ce rămân în urmă au impresia că viața fără viața fără cel plecat nu mai are niciun sens, și pare o cruzime să ne bucurăm de plăcerile existenței în absența celui drag. Durerea pierderii lasă în suflet o cicatrice care nu se va vindeca niciodată. Vom învăța să trăim cu ea, ca și cu alte lucruri pe care le suportăm din neputință.

Vă recomand călduros spre lectură unul dintre romanele mele preferate, "Castelul de sticlă". Pregătiți-vă să primiți o lecție de viață de la o familie instabilă, dar, până la urmă, iubitoare.