"Azi mi-e dor de tine" de Maria Dumitrașcu (recenzie)

Observ cu scepticism și cu o oarecare îngrijorare tendința generală a cititorilor de azi de a se îndepărta, fără nicio explicație, de poezie.
Nu mai citim poezie pentru că, trăind într-o eră în care sentimentele cele mai sincere sunt cenzurate pentru a lăsa loc mult lăudatului autocontrol și banalității, ne temem cu adevărat de ce ar putea scoate la iveală lectura unui simplu poem din sinele nostru atât de bine controlat. Trăim niște vremuri în care ne temem să ne cunoaștem propriul sine. Trăim într-o epocă în care ajungem să înțelegem mai bine sentimentele celui de lângă noi decât propriile trăiri. Poeziile sunt scrise pentru inimile deschise, pentru cei care nu se tem să simtă chiar și cele mai puternice sentimente, care i-ar putea schimba pentru totdeauna. Pentru că acesta este darul poeziei: are puterea de a schimba oamenii. Poezia se diferențiază enorm de de proză, însă cred eu că cel mai pregnant aspect al liricii este acela că o trăire intensă, ajunsă în mâinile potrivite, poate fi exprimată cu toate subtilitățile ei în câteva versuri, în timp ce prozatorul are nevoie de sute de pagini pentru a se face înțeles. 

Maria Dumitrașcu este, mai presus de o autoare care sunt ferm convinsă că în viitorul apropiat va cunoaște un succes răsunător pe piața de carte românească, un suflet bun și blând, care, printr-o simplă colaborare, mi-a oferit atât de multe: garanția faptului că mă aflu pe drumul cel bun, bucuria de a citi o operă de calitate, dar și speranța într-o viitoare generație de scriitori români competenți, cu opere de valoare.

Despre volumul de poezii al Mariei, "Azi mi-e dor de tine", sunt foarte multe lucruri de zis.
Deși nu vreau să dau recenziei mele aerul unei compuneri școlare, simt nevoia acută să raportez titlul cărții la conținutul acesteia.
Cuvântul "azi" primește o puternică semnificație și, deși nu apare în textul poeziilor, prezența lui se face resimțită în fiecare pagină. Acest "azi" reprezintă, de fapt, eternitatea, perpetuarea în timp a dorului. Există unele sentimente peste care nu vom putea trece niciodată, sunt unele trăiri care fac din fiecare zi a existenței noastre un lung șir de ore presărate cu dor și neputință.

Iubirea este cel mai frumos și mai agonizant sentiment din lume, o trăire ce poate fi dusă în ambele extreme.
Maria abordează în poeziile ei o temă delicată: dragostea în cea mai temută ipostază a ei, iubirea neîmplinită. 

"Amintirea ta e casa mea acum". Iubirea neîmplinită e agonie pură, durere și suferință, trăiri pe care uneori nici măcar înțeleptul timp nu are puterea de a le vindeca. În lipsa persoanei dragi, ce alt leac există în afara rememorării vremurilor bune, în care întreaga lume era la picioarele noastre? În fața necruțătoarei realități, amintirea alină, dar în același timp participă la perpetuarea suferinței. Îndrăgostitul cu inima frântă nu poate ieși din acest cerc vicios pentru că și durerea este favorabilă în fața uitării iubirii. Chiar dacă unii refuză să creadă acest adevăr universal valabil, iubirea definește existența unui om, iar prezența sau absența acesteia este un element decisiv în viața fiecărui individ.

"Azi mi-e dor de tine" este și despre regăsirea sinelui. 

Fericirea, în concepția poetei, se află în lucrurile mărunte, accesibile, de zi cu zi, care se află la îndemână oricui. Fericirea nu este o stare dăruită, bucuria ne-o creăm noi înșine. Și de ce se leagă atât de strâns fericirea? De efemeritatea umană, condiție de care suntem atât de puțini conștienți. Fericirea și efemeritatea se află într-o strânsă legătură, deoarece conștientizarea celei din urmă ne determină să trăim mereu fiecare clipă la maxim potențial. 

Am constatat cu mare surprindere faptul că în poeziile Mariei Dumitrașcu eul liric se regăsește în două ipostaze. În foarte multe dintre operele în versuri ale autoarei am simțit iertarea pe care poeta i-o cere sinelui ei din trecut, pentru toate umilințele și neputințele pe care le-a simțit din cauza naivității, care survine din lipsa de experiență pe care orice tânăr și-o asumă la începutul drumului anevoios spre maturitate.

Ne uităm uneori în oglindă și nu ne dăm seama când sau de ce ne-am schimbat. Să ajungi să te întrebi de ce ți-ai "abandonat" vechiul sine, în detrimentul unei versiuni inferioare, iată una dintre cele mai triste experiențe din viața unui om.
Viața noastră este un lung șir de schimbări. Oamenii se schimbă mereu și mereu. Poate cândva, privind cu nostalgie spre trecut, vom simți lipsa persoanei care eram cândva.
Uneori viața se poate dovedi foarte crudă, însă nu ar trebui să ne pierdem niciodată speranța într-un viitor mai bun. Momentul greu al existenței va fi depășit în cele din urmă, iar din experiența neplăcută va rămâne amintirea, dar și lecția de viață.
Un alt nucleu al poeziilor scriitoarei este fascinația, dar și teroarea în fața necunoscutului.

Chiar dacă la primul contact necunoscutul ne atrage în capcanele sale, o conștientizare mai aprofundată a acestuia ne provoacă sentimente precum nesiguranța și frica. Ne temem să ne acceptăm și să ne îndeplinim propriile idealuri din cauza numeroaselor "piedici" care zic eu că sunt cel mai adesea închipuite. Vrem necunoscutul în viața noastră și afirmăm acest lucru de fiecare dată când avem ocazia, însă, odată puși în fața "noului", ne simțim vulnerabili și neajutorați.
Punem lacăte inimii noastre doar pentru a ne apăra de o posibilă dezamăgire. Visele noastre mor și odată cu ele moare și o parte esențială a ființei noastre, cea responsabilă cu ambiția de a fi mereu mai buni, de a arăta lumii ce putem realiza cu adevărat. 

Sunt momente în care viața pare că este o continuă sursă de contradicții. Se întâmplă pur și simplu să avem parte de un lung șir de momente inoportune, în care totul "plânge" și nu ne permite să ne realizăm țelurile. Uneori, fericirea pare că este doar un vis îndepărtat, pe care l-am avut în altă viață, în altă existență. 

Nu cred că mai are rost să evidențiez faptul că volumul de poezii semnat de Maria Dumitrașcu mi-a plăcut foarte mult, deoarece acest aspect se poate observa în vorbele calde și elogioase pe care le-am folosit în recenzie. 

Maria, sub identitatea ei de poetă m-a convins să o cunosc și sub spectrul prozei, altfel că de îndată ce timpul îmi va permite îi voi citi și romanele, de la care am așteptări foarte mari și care cred cu tărie că nu mă vor dezamăgi. 

Vă recomand călduros spre lectură volumul de poezii "Azi mi-e dor de tine". Vă provoc să vă lăsați răscoliți de sentimentele puternice și contradictorii pe care doar lirica le poate provoca.