"Hoțul de cărți" de Markus Zusak -recenzie

 

"Când a început să-și scrie povestea, se intreba când exact cărțile și cuvintele începuseră nu doar să însemne ceva, ci totul."

"-Doamne Iisuse...

O spuse cu voce tare, cuvintele răspândindu-se într-o cameră plină de aer rece și de cărți. Peste tot cărți! Fiecare perete era căptușit cu rafturi supraaglomerate, dar impecabile. Abia dacă se zărea vreun tablou. Erau stiluri și mărimi diferite ale literelor pe cotoarele cărților negre, roșii, gri și de toate culorile. Erau cele mai frumoase lucruri pe care Liesel Meminger le văzuse vreodată."

Când iubești cu adevărat, sincer, simplu și din toată inima, mi se pare foarte dificil să-ți exprimi, prin orice cale, fie ea și cea a scrisului, sentimentele.
Ce înseamnă pentru mine "Hoțul de cărți"? Atât de multe, încât mi se pare aproape imposibil să arăt toate emoțiile ce mă încearcă când citesc această carte, însă mă voi rezuma doar la câteva, primordiale pentru mine: curaj, iubire și speranță.
Liesel Meminger. Hoțul de cărți. Momentul în care Liesel vede pentru prima dată o bibliotecă, cea a Ilsei Hermann, mi se pare glorios în sensibilitatea și profunzimea lui. Cum poate simpla priveliște a unor rafturi cu cărți să producă atâta fericire și speranță? Un sentiment pe care l-am încercat și eu de nenumărate ori și pe care încerc să mi-l explic zilnic, dar nu reușesc niciodată.
Nicăieri, în nicio carte, nu am mai găsit un lucru atât de pur, de frumos și de emoționant ca relația dintre hoața de cărți și tatăl ei adoptiv, Hans Hubermann. Hans o învață pe Liesel să citească. Îi oferă astfel un univers infinit și nelimitat de pace și liniște. Hans își iubește fiica si este bun cu ea și cu toți cei din jurul lor. Hans își ține promisiunile indiferent de prețul pe care va trebui să-l plătească.
Faptul că, în vremuri atât de opresive pentru evrei în Germania nazistă, Hubermann îl ajută pe Max, evreul boxer, mi se pare că atată mai presus de promisiunea acestuia o latură atât de rară și de frumoasă a umanității: empatia.
Iubirea, cel mai frumos sentiment omenesc, e atât de dureros redată în momentul în care Liesel găsește, după bombardamentul care a pus la pământ strada Himmel, trupul neînsuflețit al lui papa. Cât de dureros poate fi să-ți vezi întreg universul năruit la picioare? Toate speranțele? Unica persoană care te-a iubit necondiționat și care ți-a oferit propria sa lume fără a-ți cere nimic în schimb?

Rudy Steiner. Cel mai bun prieten al lui Liesel. De ce ne dăm seama mult prea târziu că nu am putea trăi fără zâmbetul cuiva? De ce ne dăm atât de târziu seama că iubim pe cineva? De ce ne acceptăm sentimentele când persoana căreia îi sunt destinate nu se mai află lângă noi?
Rosa Hubermann. Mama lui Liesel. O femeie care, aparent, este mult mai mult decât răutățile pe care le lasă la suprafață. Să-ți arăți sentimentele poate fi uneori mai dificil decât pare.
Max. Evreul boxer. I-a oferit hoaței de cărți două romane, iar in momentul în care le scria, acesta nici nu realiza ce face: oferea unei iubitoare de cuvinte puterea de a merge mai departe și de a transforma urâtul în frumos. Pentru că în orice rău există bine. Și iubire.
Ilsa Hermann. Soția primarului. Fără ca măcar să știe, ea îi oferă lui Liesel cel mai frumos și neprețuit cadou: tentația de a scrie. Dorința de a lăsa imaginația în voia ei. Doar hoțul de cărți, un caiet și un creion. Și o mie de gânduri, ce se vor materializa sub forma unor cuvinte.
Cărțile. O înșiruire de pagini și de cuvinte, pentru unii. Motivul hoțului de cărți de a trăi. Motivul meu de a spera. Și de a crede în mine.

Nu cred că există cuvinte mai elogioase pentru a descrie tot ceea ce a însemnat, înseamnă și va însemna aceasta carte pentru mine. Nu pot decât să vi-o recomand stăruitor spre lectură. Lasați-vă pătrunși de o adevărată lecție de empatie și iubire. Citiți "Hotul de cărți".